Pe-o bancă rece-n parc, în toamnă târzie,
Cu frunza ruginită căzând peste mine,
Am închis ochii o clipă… sau poate o viață,
Și somnul m-a dus înapoi, printre zilele pline.
Era liniște multă și vântul șoptea,
Ca un vechi prieten ce-mi știe povestea,
Și-am început să mă văd cum eram altădată,
Tânăr, grăbit… fără teamă de vremea aceasta.
M-am văzut copil, desculț prin țărână,
Cu râsul curat și lumea întreagă,
Apoi flăcău, cu doruri în piept,
Cu drumuri deschise și viața pribeagă.
Anii-au trecut ca trenuri în noapte,
Cu muncă, cu dor și cu multe plecări,
Cu vise lăsate prin gări străine,
Și dorul de casă ascuns între zări.
Am iubit, am pierdut, am mers mai departe,
Cu inima grea dar pasul tăcut,
Am strâns în tăcere tot ce-a fost viață,
Și-am dat mai departe cât am putut.
Și-apoi, dintr-o dată, m-am văzut pe mine,
Așa cum sunt azi… obosit și tăcut,
Cu urme de timp adâncite în suflet,
Dar drept… și încă neînvins de trecut.
Când m-am trezit, frunza căzuse pe mine,
Și banca era tot acolo, la fel,
Dar parcă-ntr-o clipă trăisem o viață,
Și-am înțeles cine sunt… și de ce.
Că nu-i despre ani, nici despre durere,
Ci despre cum mergi, chiar și când e greu,
Iar ziua în care am spus că-s bătrân…
A fost ziua-n care m-am regăsit eu.
